am reușit să curăt noaptea de praf
am ciocnit lunile reci de cele calde
dialogurile curgeau ca niște solstiții din adâncul sticlelor
automobilul de peste drum își imagina cum aleargă 120 de cai în libertate
orașul întârzia să-și spună numele din zgomotul sirenelor
care anunțau întuneric peste tot

(la capătul capătului cineva s-a tolănit într-un afiș alb)

peretele de care îmi sprijin ochii în fiecare noapte
a încercat fără speranță să putrezească
femeia cu chibriturile și-a înscenat moartea
dintr-un singur cuvânt
eu cumpăram oameni vechi și dispariții misterioase
forțam lumina să tacă adânc sub pleoapă
și dăruiam sălbăticie tuturor

--din nimeni nu ne mai scoate nimeni--

ți-am spus cât de greu este să fii mult
și cât de puțin timp ai la dispoziție
să nu te înțelegi niciodată
iubitele vin și se duc dincolo de mamele lor
noi ne transformăm inimile în instanțe de judecată
până când sau până unde alegem
să ne vindem
trăsăturile